2 nasteri: una de vis si alta simpla

Ca sa nu fiu tentata sa povestesc fiecarei fiinte de sex feminin cu care intru in vorba, (asa, ca intre fete), despre ce minune am trait eu, povesti-voi ce-oi avea de povestit aici.

Am 41 de ani. Pana la aceasta varsta am absolvit vreo 3 facultati si-un pic, am cultivat o tona de fire albe, care uneori se vad de sub vopseaua mea preferata de hena si am nascut doi copii.

Pe primul copil, pe baiat, l-am nascut la 37 de ani.

Cand am aflat ca sunt insarcinata, am ametit de bucurie. Eram ca intr-un fel de transa, simteam fiecare celula a corpului plina de viata intr-o desavarsita armonie cu tot universul. Era totul perfect. Eu, El, Cerul, Copacul, Pasarea, Vazduhul… Dac-as fi trait asa tot restul vietii, cred ca ajungeam sa levitez. Dar a durat fix cinci minute, pana cand Marius, al meu sot, din a lui transa m-a intrebat cu niste ochi rotunzi: „Dar oare e ok sa ai probleme cu tiroida in sarcina?”. Am si eu o tiroidita autoimuna Hasimoto. Nu se moare din asta, dar trebuie sa servesc zilnic niste pastilute. Altfel vin peste mine oboselile si deprimarile. Dar au oamenii probleme si mai mari de atat. Insa acest amanunt hasimotic strica tabloul perfect al venirii pe lume a celui mai iubit dintre copii din toate timpurile si spatiile, galactice si intergalactice. Ce sa facem? Asadar, noi doi, cei mari si tari, ne-am pornit pe salvat copilul, mama, universul. ..si, s-a inceput: telefoane, doctori, analize saptamanale, lacrimi, frici, ingrijorari. Marius si-a mai luat un job, ca sa-si hraneasca nevasta cu mancare cat mai bio cu putinta si sa plateasca factura la telefon.

Asadar, dai cu goji, cu uleiuri cat mai esentiale, cat mai de canepa, de cocos, de susan… cu fainuri integrale, cu seminte care mai de care mai de soi, salate, smoothie-uri, ceaiuri. Ce sa mai : pompam sanatate in mine la greu.

Nu ne trecuse prin cap sa respiram adanc, sa ne linistim, sa ne bucuram pana la sfarsitul vietii, fiindca totul se facuse deja, fara ca noi sa muncim prea mult. Viata era in noi si n-ar fi trebuit decat sa stam linistiti sa n-o tulburam, ca ea sa-si croiasca singura drum pe unde stie si cum stie. Stie foarte bine, am vazut.

Faptul ca zamislisem o fiinta era deja o dovada ca suntem sanatosi si ca nu mai aveam nevoie de prea multe in plus ca s-o crestem mare. Provizia zdravana de cirese din acel an isi facuse treaba mai bine decat sute de medicamente. Ma simteam sanatoasa tun dupa mancat zilnic, timp de aproape o luna, a cate 1-2 kg de cirese.

In ciuda stresului parintilor copilul a crescut in burta mamei frumos si sanatos.

S-a nascut intr-o clinica privata, unde pentru fabuloasa suma de 1000 de euro, doctorii se uita la tine, iti zambesc, te intreaba de sanatate si te lasa sa-ti faci treaba. Adica sa nasti natural. Bineinteles ca intervin cand e cazul, dar n-a fost cazul nostru. Din momentul in care am intrat in clinica si pana am nascut au trecut cel mult 30 de minunte. Deci, nu prea au avut mare cheltuiala cu mine. Dar eram in stare sa platesc si mai mult pentru sentimentul de siguranta pe care il cauta fiecare mama pe pamant atunci cand isi aduce pruncii la viata. Stiam locul, cunosteam medicii, eram de o saptamana prin preajma, fiindca am nascut in Constanta, noi stand in Bucuresti. Am cumparat de la clinica Isis siguranta si incredere ca sunt pe maini bune. Atat. Si le multumesc pentru asta si sunt recunoscatoare doctorului Zaher, care a stiut sa nu faca nimic mai mult decat era cazul, chiar daca eu din frica si nestiinta as fi cerut. Asadar, inconjurata de muzici linistitoare, oameni apropiati, profesionisti discreti, in apele calzi ale unei cazi turcoaz, am nascut perfectul de copil. Surprinzator, nu dupa ce am impins ca salbatica, ci dupa ce am respirat, linistit si constient. Oameni buni, serios, este o mare taina respiratia asta. Ar trebui s-o facem mai des :). Asta a fost nasterea de vis.

Si daca nu nasteam si pe al doilea copil, la 41 de ani, pe fetita, as fi crezut pana la sfarsitul vietii ca am fost cea mai binecuvantata mama din univers si ca am avut cea mai impresionanta nastere cu putinta.

Intr-un fel asa a fost, dar aveam sa descopar noi intelesuri pentru fiecare pas facut prin urmatorii pasi facuti.

Prima data am contat eu, mama. Am cautat locul, care sa-mi implineasca mie toate nevoile si acesta a fost un loc, unde platesc multi bani ca sa-mi vorbeasca frumos, sa sclipeasca WC-urile de curatenie si sa rasune Chopin in sala de nasteri. A fost bine. Dar ce nu stiam destul de bine atunci era ce-si doreste copilul. COPILUL ISI DORESTE MAMA. Mama este Casa Copilului cat inca nu s-a nascut si o vreme dupa ce s-a nascut. La prima nastere am cautat ca ceilalti sa ma pregateasca: sotul cu doua-trei joburi daca se poate, clinica, doctorul, doula cu atentie, cunostinte, echilibru. Si nu regret o secunda ca am facut asa. A fost cea mai reusita investitie din viata mea.

Dar dupa aceasta, la a doua nastere, tot ea, viata, mi-a descoperit calea simplitatii.

  • Tot ce caut in afara mea, este si inauntrul meu.
  • In timp ce astept ca sotul meu sa aiba grija de mine, pot si eu sa am grija de mine.
  • In timp ce vreau atentie de la cei din jur, pot si eu sa-mi acord atentie.
  • In timp ce astept sa fiu incurajata, pot si eu sa ma incurajez.
  • In timp ce vreau sa fiu auzita, pot si eu sa ma ascult pe mine.

Am facut aceste lucruri in ziua in care nasteam si mi-a iesit sa nasc asa cum am vrut. Simplu, constient, usor, in etape clare, fara perturbari si blocaje, acasa.

M-am descurcat cu mult mai putine resurse, am avut mai mult timp sa fiu atenta la mine si am avut mai mult timp sa fiu atenta la copil si ea s-a nascut lin, bland, atenta cu sine si cu mine, fetita mea.

Si legatura dintre noi nu s-a intrerupt niciodata. Pur si simplu ea si-a schimbat pozitia. Dinauntrul meu a iesit inafara mea. Am vazut-o si m-am minunat cum se linistea doar auzindu-mi vocea, doar simtindu-mi mirosul, mangaierea.

Este a mea si ea stie asta, fiindca si eu sunt a ei.

Primele brate care au tinut-o au fost ale mamei, nu unele purtand manusi de cauciuc, chiar daca foarte binevoitoare.

Primul miros pe care l-a simtit a fost al mamei, nu unul de dezinfectant, chiar daca poate mai bun si mai scump.

Nimeni n-a tras de ea s-o masoare, s-o cantareasca, de parca milimetrul ala care poate va creste in prima zi de viata ar strica toata socoteala cresterii ei.

Am imbratisat-o, am tinut-o la caldut, am mangaiat-o si am iubit-o dinainte de nastere si pana la sfarsitul vietii. A fost o traire organica, simpla, fara nimic patetic in ea.

Si nu stiu cum sa zic, dar am o intuitite ca ceea ce numim noi moarte este tot un fel de re-pozitionare. Dinauntrul a ceva iesim inafara a ceva sau poate invers…

Toate acestea au fost cu putinta fiindca

  • sotul meu a avut incredere in alegerea mea de a naste acasa si m-a sustinut.
  • m-am asigurat, cerand sfat de la un doctor bun, de la o prietena care si ea nascuse acasa, de la alte prietene-mame.
  • In timpul sarcinii am facut 2 ecografii, ca sa ma asigur ca este bine copilul.
  • M-am bucurat cand s-a intors in pozitia craniana. Erau semnele unei sarcini normale, fara probleme.
  • In gand mi-am permis chiar sa esuez: am zis ca mi se poate intampla orice, inclusiv nastere prin cezariana intr-un spital de stat.
  • Da! Se poate orice, insa EU VREAU ASA si asa, si asa….!
  • N-am vorbit despre intentia de a naste acasa cu familia si rudele, nici macar cu unele cunostinte, prieteni, care stiam ca n-ar intelege. Au aflat cu totii dupa ce s-a nascut copilul si a fost foarte bine. Si pentru ei si pentru mine.
  • Am facut tot ce s-a putut face ca sa fiu cat mai adunata inauntrul meu.
  • Mi-am cerut iertare de la cine am simtit s-o fac.
  • M-am straduit cat am putut sa iert orice am simtit ca mi-a provocat durere.
  • Am ascultat si cu mintea, dar si cu inima.

Si, deloc in ultimul rand, am fost insotita de ea, de MOASA MEA, in care am ales sa am incredere, de care m-am lasat indrumata si prin care s-a facut asta perfect potrivit pentru mine!

As putea scrie o carte despre ea si despre felul in care ne-am intalnit, despre cum a stiut sa ma insoteasca in aceasta calatorie.  A fost perfect, deaceea inca imi caut cuvintele ca sa stirbesc cat mai putin acel munte de uimire si recunostinta pe care il port in suflet pentru ea!

Multumesc, OMULE MINUNAT!

Multumesc, DOAMNE, caci prin Tine toate se fac bune!

 

Advertisements

doi ani si jumatate

Cat de multe cuvinte iti datorez!!!

Incepand dintr-o zi de vara de acum doi ani, cand in Parcul Circului am calcat din intamplare pe Centrul Universului. Era acolo: palpabil, fizic, avea miros si consistenta.

Daca mergeti in acest parc, o sa vedeti pe langa aleea care inconjoara lacul cu nuferi, pe partea cu salcii plangatoare, o bancuta. Veche, micuta, fara spatar, vopsita in verde, of corse:). Asezati-va pe ea si asteptati. Daca mie mi s-a intamplat, cred ca se mai poate intampla cuiva, sigur-sigur…

Eram cu tine, inca mic, inca dormeai muuult (cate doua ore jumate in marsupiu), era soare, era un pic de vant, parca miscat mai mult de pasarile care zburau cu treaba sau fara deasupra lacului, era cer azuriu, era dimineata, era mirosul tau si parul auriu, era p-e-r-f-e-c-t!!! Totul era un dar nesfarsit, inimaginabil de generos, era iubire, era Dumnezeu. Mi-am propus atunci sa-mi scriu in vene aceasta zi, sa o tin minte, sa o spun cumva, sa o pastrez undeva, s-o daruiesc cuiva, numai sa nu se piarda, numai sa nu uit de ea, doar-doar m-oi mai intalni cu ea, doar-doar s-o face toata viata ca ea. Ca acea zi sau clipa, nu stiu ce si cat fusese…

Intre timp ai crescut, dupa o vacanta la mare de acum doi ani, unde ai stat o saptamana la curte, ai alergat prin iarba si nisip, te-ai stropit si alergat cu verisorii tai, te-ai bronzat, ai mancat peste proaspat prins, ai infulecat pepene, afundat cu toata fiinta in felia imensa, generoasa ca o zi de vara, ai crescut si mai mult. Dupa aceasta vacanta ai refuzat categoric sa mai stai in garsoniera din Bucuresti. Cum intram inauntru, incepeai sa tipi cu o gura cat blocul din bulevardul Ghica Tei: “Afaraaaaa!”… Am cautat casa noua, cu un pic de curte, ca nu se mai putea trai nici la propriu, nici la figurat. Te-ai bucurat, ai alergat prin curte, ai mers mult cu bicicleta, impreuna cu tati, si el cu bicicleta lui. Ati fost fericiti. Ai fost foarte fericit cand ti-ai facut noi prieteni. Ai ras, ai admirat, ai urmat pe cei de-i admirai, ai mancat cirese direct din copac, te-ai scaldat cu prietenii in bazinul gonflabil, amplasat imparateste in curte. Te-ai bucurat sa-i arati prietenului R. jucariile, cand acesta sarea strengareste geamul si venea sa “fure” un pic de joaca cu tine. L-ai admirat pe prietenul T., pe parintii lui si jucariile lor, te-ai jucat cu pretenul N. dea pisicutele si, da, ai fost fericit. Am stat temporar la casa cu curte, stiai ca de fapt casa aceasta ne este imprumutata pentru o bucata de timp. Casa era, de fapt, a prietenului R. Nu era a ta, nu era a noastra. Te-ai bucurat muuult cand ne-am mutat la casuta noastra. Ai rabdat alaturi de noi viata pe cutii si bagaje, refugiati pe la prieteni, pana cand casuta s-a facut locuibila. Ai carat bagaje cu darzenie, ai maturat cu sarguinta var, nisip si alte fel-de-fel de ale constructiilor. Ai sters cu harnicie si neostoit geamuri, faianta, podele. Ti-ai aranjat jucariile in cameruta ta. Ti-ai pus in sertarele dulapiorului tau, mandru foarte, ruleta, ciocanul, patentul, lanterna, cuiele. Ai zis ca ai nevoie de ele. Am zis: desigur, dragul meu! Te inteleg! Am zambit pe furis, ca sa nu ma vezi, ca nu-ti place cand rad, asa netam-nesam. E un lucru normal pentru tine sa ai ciocan, cuie, patent si ruleta…ca doar, na, avem treaba de facut.

Am strigat la ceruri, ca nu mai pot cand la ai tai trei ani si jumatate nu vrei sa faci kaka nici la olita, nici la wc, nici deloc…ca miroase urat. Cate n-am facut, cate n-am incercat…si cand adesea, ai mei hormoni, ocupati cu plamaditul altui bebe in burtica, nu mai faceau fata, am zis, stop! Eu chiar nu mai pot. Ce ma fac??? Am strigat: Doamne, oare de ce o fi asa de greu !!! Nu stiu raspunsul. Pana una alta imi face bine sa recunosc ca eu doar pana aici am putut, cat de cat:). Mai departe…fac o pauza si ma culc.

Astazi am taiat impreuna din coji de portocala diverse forme, cu care vom decora bradutul de Craciun. Erai atat de mandru si fericit ca facem asta impreuna. Luai fiecare inimioara, rombulet, patratel si steluta, il mai taiai un puc, il mai aranjai, pana cand era frumos, asa cum ziceai tu. Le puneai pe calorifer. Dupa, le luai si alergai sa-i arati lui tati ce minune ai facut si iarasi le puneai pe calorifer, multumit si fericit. Pe urma mi-ai povestit despre planeta Pluto, care, ba e cea mai mare, ba e cea mai mica, pana cand te-ai hotarat ca e cat un bob de mazare si incape un singur om pe ea. Am ascultat cu gura cascata, zambind pe furis in coltul gurii:).

Iti plac tobele. Canti cu hotarare multa la ele (adica la niste cutii de carton cu un capac de la o cratita pe post de cinel). Nu stiu ce parere au vecinii. Sunt delicati, inca nu ne-au zis nimic. Dar tu esti fericit si astazi cand tati te-a intrebat daca vrei sa te faci baterist, tu ai zis ca, nu: vrei sa fii tobist. Am zambit iarasi in coltul gurii…

 

A fost adesea greu… Ca intr-o noapte, neagra-taciune, adesea. Dar minunea, care sclipeste in fiecare copil, si in al meu deasemenea, a luminat, a asteptat sa fie vazuta. Si eu daca vad, apai inteleg:). (deformatie profesionala)

Am invatat ca dragostea nu este doar o emotie si a iubi un copil (sau un alt adult) este uneori infinit de greu. Dar problema nu este nici el, nici nazurile, tantrumurile…nici chiar problema cu kaka (ma refer doar la copil acum :)…ci doar faptul ca probabil, de multa vreme nu mi-am mai oferit nimic iubire si atentie mie. Infinit de greu este de fapt sa ma vad si sa-mi ofer mie, asa cum sunt, iubire si intelegere. Minunata chestiune e si cu copii astia: nu accepta sa fie iubiti mai mult decat te iubesti tu pe tine. Ca, na, cine poate da ceva din ce nu are…

Si sunt foarte bucuroasa ca am fost impreuna in acesta perioada de cotitura, adesea grea, a vietii noastre. Te-am vazut cum ai crescut si as vrea sa pot sa-mi scriu in ADN fiecare zi petrecuta impreuna cu tine, copilul meu! Fie ca o lectie valoroasa, fie ca un dar nepretuit. Multumesc, Doamne!

despre stele sau nebunia de a crede in ceea ce stii

In fata unor lucruri n-ai altceva de facut decat sa taci.

Printre cartile lui Efrem, copilul nostru de trei ani, avem una, care mi-a marcat existenta si marcata va ramane: Mini-enciclopedia “Pixi stie tot. Despre stele si univers”. Aceasta mini-carticica a facut ce n-au facut ani de intrebari si raspunsuri, indoieli, cautari, macinari, si iarasi indoieli.

Cati dintre noi stiu/s-au gandit vreodata serios la faptul ca cel mai indepartat si vizibil obiect fata de planeta Pamant se afla la distanta de 13 miliarde ani-lumina? Asta cica au vazut oamenii de stiinta printr-un telescop, cel mai telescop din lume. M-am gandit mult la asta: nu o suta, nu o mie, nu 10 mii, ci 13 miliarde ani-lumina… Adica, despre ce vorbim?! Si mai zice acest telescop ager, ca inca n-a dat de alti destepti ca noi nici macar pe o raza mai mica. Nu stiu ce sa zic. Eu am ramas blocata aici: 13 miliarde ani-lumina in jur si nimeni, macar asemanator cu noi. Asta din cele ce se vad. Ca cele care nu se vad…!!! Ehehe-he! Tot aceasta micuta carticica zice ca 90 la suta din materia universului nu poate fi vazuta, caci absoarbe sau emana atat de putina lumina, incat nu avem cum s-o vedem. Eu sunt marcata profund. Punct. Oameni buni, in acest context, cat de nebun sa fii sa-ti bazezi existenta pe ceea ce stii tu despre ea. Daca acest univers are minunata capacitate sa existe atatea miliarde de triliarde de miliarde ani-lumina inaintea mea si dupa mine deasemenea… daca eu vad decat o mili-trili-mili frantura de nisipas de univers… Ce sau Cine sunt eu? Ce sau Cine este el, Universul? Atatea intrebari roiesc in capul meu!!! Care este atitudinea care ma pune in contact cu marele(pe bune) mister al vietii?

De ce sunt vie aici si acum? De ce suntem vii aici si acum? De ce existam aici si acum?….

“Cere si ti se va da!”

“Bate si ti se va deschide!”

“Daca ai avea credinta cat un bob de mustar, ai spune muntelui acesta: Muta-te de aici dincolo, si se va muta.” Atat de simplu sa fie oare?!

Dar nu, in timp ce suntem inconjurati de ceva, care poate fi traversat in cel putin 13 miliarde ani-lumina, noi, astia micii de pe-aici, mai organizam vreo 2-3-enspe razboaie, mai omoram animale, pesti, paduri, ditamai elefantii (de exemplu) pentru un micut cornulet de fildes, ne mai pocnim copii, ca de, ce sa-i faci…daca nu-s astamparati :((((. cand n-ar trebui decat sa privim si sa inmarmurim de frumusetea si maretia acestui univers. Da, si sa tacem. Un pic…Tinand copii acestei lumi in brate! Ca pe anii nostri lumina…

Pentru mine este clar, stiintific si deja dovedit: daca as vrea sa cunosc cauza acestui Univers din punct de vedere stiintific, ar trebui cel putin sa ma misc cu viteza luminii vreo 13 miliarde de ani ca sa intrezaresc …oare ce? Cate sanse oi avea sa vad, sa ma misc, sa inteleg?

Aceasta carticica a facut pentru mine ce n-au reusit sa faca ani multi de cautari si intrebari. Universul nu asteapta de la mine sa-l inteleg sau sa-l cunosc. Asteapta un singur lucru: sa-l cred pe cuvant ca ma iubeste.

DUMNEZEU ESTE IUBIRE!

Multumesc, Doamne IIsuse Hristoase!

Multumesc, Parinte Duhovnic!

Multumesc, Biserica si comuniunea crestin-ortodoxa, prin care am aflat asta!

Sfintii vorbesc despre asta! Cine nu crede, sa-i intrebe!!!

mama, tata si sensul

Dac-ar fi sa ma lipsesc de toate pe lumea asta, as face-o pe rand. Usor si sistematic. Asta in cazul in care n-as fi fortata de imprejurari s-o fac imediat, pe loc. Ultimul lucru la care as renunta, cu mintea mea de acum, ar fi…sensul. Iertati-mi gravitatea tonului, dar chiar am meditat mult la asta si spun cu toata onestitatea de care sunt capabila astazi. Nu cred ca as reusi sa renunt la sens, fiindca as cauta un sens si in “renuntarea” la sens… Vreau sa scriu ceva simplu, ceva despre parinti.

Cautarea sensului in toate a facut din mine adesea o masinuta oarba la viata insasi, care are aceasta uimitoare calitate: sa curga unde vrea, cum vrea, cand vrea…

Am crezut ca este necesar sa devin mai buna, ca este sensul vietii mele sa fac ceva in acest sens. Viata mi-a aratat ca au fost urcusiri, care s-au ruinat ca niste castele de nisip. Totusi, ce e rau in a-ti dori sa cresti. Nu e nimic rau, ba chiar e atat de firesc ca nici nu-ti dai seama cand ai crescut. Eu am incercat prea mult sa-mi dau seama.

De trei ani sunt mama, suntem parinti, eu si sotul meu. Nimic neobisnuit pana cum. Zilele trecute am avut o re-ve-la-tie!!! A venit mama mea la noi. A stat cu noi o saptamana. A trecut destul de mult timp de cand nu mai stau acasa la parintii mei, de cand nu mai sunt doar fiica lor si am avut astfel posibilitatea s-o observ pe mama mea. Cum este ea, o femeie la 65 de ani, trecuta prin multe in viata asta? Ce ii place, ce ganduri are, cum priveste cerul? A fost o prezenta discreta, nobila, intelegatoare. Mi-a brodat un ingeras pe o perna. M-am intrebat in acest rastimp de o saptamana daca seman intrucatva cu mama mea. Mi s-a parut ca ea este mai linistita, mai impacata,…mai bine …decat mine. M-am intrebat atunci, de unde aceasta furtuna, aceasta macinare, acest chin in sufletul meu, pe care-l cunosc de cand m-am nascut. Am inteles brusc si definitiv in momentul in care mi-am pus intrebarea:

Oameni buni, copii nu mostenesc mamele sau tatii, sau bunicii….separat. Ei mostenesc relatiile. Si stiu de ce. Pentru copil, mama si tata este un singur organism.

Cand sunt si bunicii aproape, mama-tata-bunicii sunt un singur organism. Daca acest organism stie, invata, intelege cum sa relationeze, copilul mosteneste aceasta stiinta. Daca nu, mosteneste nestiinta… Daca acest organism se bucura sa fie, copilul mosteneste bucuria de a fi. Daca acest organism se chinuie sa fie, copilul mosteneste acest chin de a fi….Am cunoscut mai ales nestiinta, mai ales durerea, mai ales chinul de a fi…Dar, am crescut, pe nesimtite! Pur si simplu…si sensul e aici, in fiecare clipa si nu e nevoie sa ma incordez sa-l inteleg. Se face singur inteles, cand vrea, unde vrea, cat vrea!!! Multumesc, Doamne!

Multumesc, Mama, pentru farama din cerul tau. L-am vazut!…

si pentru ingerasul brodat pe o perna…

despre imbracaminte intr-o scrisoare, adresata unei prietene

Am nevoie sa golesc cateva sertare ale mintii…cu trei scrieri:

  1. Despre alaptare
  2. Despre parinti
  3. Despre imbracamine

Voi incepe cu ultima. De ce? Nu stiu acum. Voi intelege pe parcurs.

Candva, in alta viata, am absolvit o facultate de design vestimentar. M-a interesat de mica; mai intai la papusi, mai tarziu la mine insami, cum arat, cum ma vede celalalt. E adevarat ca acum compensez cu o perioada in care aparent nu-mi mai pasa. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc.

M-a rugat cineva sa scriu un articol despre cum e mai bine sa se imbrace o femeie, sa vorbesc despre gust si buna masura in felul cum arata o tanara fata. Eu mi-am tradus aceasta provocare in a povesti despre “de ce e bine sa para imbracata mai degraba decat dezbracata…;)”.

Toate acestea mi-au fost cerute, apeland la cunostintele mele de designer. Dar nu ma regasesc in postura de a da sfaturi fashion-iste. Putin ma intereseaza, nu ma mobilizeaza, nu-mi zice nimic haina ca haina colorata sau nu, textila sau ba, mai groasa sau mai subtire…

Ma folosesc de aceasta ocazie, ca sa fac un lucru care ma urmareste de multa vreme. De cativa ani de zile vreau sa scriu o scrisoare unei prietene vechi, dragi, pe care o port in suflet mereu, chiar daca nu mai vorbim. De fapt nici nu-i stiu numele, dar stiu ca mi-e prietena.

“Draga mea, te-am vazut astazi, intr-o zi destul de friguroasa de ianuarie, in tramvai. Ai urcat pe la statia Colentina. Eu veneam de la domnul doctor C. Luasem un tratament pentru copilasul meu de 9 luni, care racise. Eu eram imbracata bine, adica gros, imi era cald si ma simteam confortabil. Tu erai zgribulita. Era dimineata, vreo 9 si ceva. Tu aratai foarte foarte obosita, probabil nu dormisei in noaptea trecuta. Te-ai asezat pe un scaun si picurai. Pe langa oboseala citeam in ochii tai atata tristete… erai ca o haina folosita-rasfolosita, sifonata, murdarita, aruncata pe un scaun. Aveai pe fata urme de fard mai vechi de 24 de ore. Deci, clar ca n-ai avut prea mult timp la dispozitie pentru tine. Ai fost in slujba cuiva. In acelas timp hainele voit mulate pe corpul tau imi spuneau ca te doreai admirata de cineva. Dar ce vroiai tu sa admire cineva la tine?! Probabil ceea ce crezi tu ca ai mai frumos, mai valoros, mai demn de iubit….

Draga mea prietena, nu ne-am mai vazut de voarte multa vreme. Intre timp in viata mea s-au produs foarte multe schimbari….Ca sa reduc la esenta tot ce-as avea sa-ti povestesc, iti spun doar ca acum eu alaptez un copil. Stii, e ceva la care nu m-am gandit niciodata: ca eu sunt in stare sa intretin in viata pe cineva, pe un omulet, dandu-i sa manance ceva din mine, care se face in mine, se face din carnea si sangele meu, din ceea ce mananc eu, din ceea ce beau eu, din ceea ce sunt eu….din asta, vine un omulet, ia, se hraneste si creste. Iti dai seama, ce mare taina e asta?!!! Nu reusesc s-o cuprind cu mintea….

De ce m-am hotarat sa-ti scriu? Ti-am vazut sanii intr-un decolteu generos, si atat de mila mi s-a facut de tine ca imi venea sa plang acolo in tramvai, sa vin sa te imbratisez, sa te acopar, sa te incalzesc, sa-ti povestesc cat de minunata esti si cat de putin ai nevoie sa te expui de parca ai fi o marfa, o vitrina, menita sa excite hormonii zapaciti, suprasolicitati, obositi a unor barbati, care au uitat, n-au vrut sau n-au stiut ca au si darul de a fi TATA pe acest pamant. Tata-ocrotitor si chibzuit conducator al vietii lor si al familiei lor.

Prietena mea draga, te inteleg foarte-foarte bine, mai bine decat te-ai astepta. Si eu, ca si tine am exersat multe forme de a ma face placuta. Asta fiindca in adanc, fara sa stiu, ma uram, nu ma suportam. In timp ce cautam admiratie pentru cum arat, imi venea sa mor, imi doream sa dispar de pe fata pamantului…

Au trecut niste ani…

Acum traiesc o alta viata, tot a mea, dar alta…

Daca-i sti cat de mare-i bucuria sa-ti vezi corpul muncind pentru a da viata, n-ai mai pierde nici o zi umbland dezbracata, cu mijlocul, sanii expusi pe frig si ger, de parca ai fi o papusa de plastic. Si nici vara nu te-ai purta mai mult dezbracata decat imbracata doar fiindca te invata marketingul de supermarket ca orice oricand trebuie consumat. Ai inlemni cand ai intelege ce mare taina si imens potential poarta corpul tau si pur si simplu te-ai sfii sa te arati la tot pasul provocand si risipind DARUL VIETII in praful mistuitor al consumismului, al desertaciunii, al non-sensului, al mortii intr-un final, chiar daca-ti pare ca n-are legatura.

Tu nu esti marfa, nici vitrina, nici plastic fara de viata.

Esti purtatoare de viata! Esti o femeie!

Te imbratisez, te iubesc si te caut!

Cu drag si durere pentru anii in care n-am stiut sa te ocrotesc, Maria!

mama si timpul

Decembrie 2014. N-am mai văzut soarele de aproape o lună. O zi perfectă. Nu la cum arată, ci la cum mă simt. Suntem la un loc de joacă, amenajat pentru copiii cu dizabilități. Copiii cu buba, cum le zice Efrem, n-au mai ieșit afară de o lună și ceva. Eu și Efrem, într-un univers gri-cenușiu, fără prea mulți oameni în jur, ne legănăm într-un leagăn mare: o roată suspendată paralel cu pământul. Privim cerul. Adica eu privesc, fiindcă stau trântită în leagăn, ca într-un căuș. Efrem stă așezat în genunchi lângă mine. Vorbim și râdem. În acea zi pe cer era mai multă agitație decât pe pământ. Zburau carduri de păsâri.

-Ha, uite câte păsări, Efrem!

-Uite, mama! Uite mama!

-A zburat. Efrem unde e pasărea?

-În copac (radem)

-Și ce face în copac?

-Mănâncă o nucă! (hahaahah, râdem copios. era amuzant :)))

-Si cum mănâncă nuca?

-Cu ciocu! (hahaha. Iar râdem. Aici am inteles si eu etimologia cuvântului ciocan. vine de la cioc ;))

-dar Efrem ce mănâncă? -iscodesc eu, ca să aflu preferințele de astăzi.

-Pe mami!

-hmmmm! Așa,așa…

-Și cum e mami după ce o mănâncă Efrem.

-Fâră cap.

-Hmmmm. Stai ca treaba-i serioasă.

-si pe urmă, cand Efrem a mâncat-o pe mami toată, unde e mami?

-În burtică.

-Și dupa aia?- nu mă las din iscodit eu.

El caută cu ochii minții răspuns. Se gândește.

Acum mă apuc eu de povestit. Mai ales că Efrem a invățat deja despre circulația hranei în organism. Am stăruit asupra subiectului, fiindca uneori se abține sa facă caca… Are enciclopedie cu anatomia și fiziologia corpului uman. Știe despre sistemul digestiv, cam ce știu eu la vârsta mea.

-Deci, zic eu- o parte din mami se transformă in substanțe nurtritve. Te hrănește, ca să crești mare și sănătos. Substanțele astea merg în sânge, spre creier și organe, spre mușchi, spre tot corpul. Și altă parte , care nu mai e de folos…

-care nu mai e bun, completează el.

-Da, zic eu- iese afară, prin caca.

Discutiile despre caca nu sunt scârboase pentru noi. Caca este ceva firesc și face parte dintr-un proces, care ne ține în viață. Cine are copii, știe și înțelege.

-Și bine, bine, dar dupa ce ai mâncat-o pe mami, ce faci? Mai ai mami ? Ce faci fara mami, daca ai mancat-o?

….si aici vine răspunsul răspunsurilor, care m-a lăsat mască.

-MAMI E TOT TIMPUL!

……………………………..